Am incercat sa ignor multe lucruri. Sa le uit, descompun, ingrop. Falsul este unul din ele.
Mi-e foarte bine asa cum sunt. Nu am complexe psihologice majore si ma pot camufla usor in orice tip de societate. Falsul imi sta in gat azi. Ma urmareste cu coada ochiului inca de dimineata. Oh, fakery! Oh, my! - ma aplec asupra cuvintelor scrise si incerc sa va redau cat mai exact o stare anume... Aceea de fals biped plimbandu-se intr-o lume la fel de falsa.

Ce-i real, daca nu ai ca reper falsul? Heh, o intrebare clasica ce se poate aplica in majoritatea contrastelor. Sa nu ne impotmolim aici. Sa vedem clar (?) daca ne ies pe gura cuvintele noastre, daca zambim cu zambetul nostru...s.a.

Cum aflam ce este al nostru? Exista ceva numai al nostru? Cunosc o lista intreaga de argumente pozitive. Inconcludente, romantiose si fara prea multa consistenta. Povesti de adormit simturile. Pana la urma Falsa ratiune naste monstrii, iar monstrii nasc ratiunea. Ceea ce e bine. Ceea ce nu e de bagat in seama, intr-o lume atat de ocupata cu falsul cotidian. E caldut acolo unde imitatia acopera si protejeaza de adevar. Te ascunzi si tu pentru ca toti apropiatii tai sunt deja acolo. Sau pentru ca asa ai ales. Era la indemana, era ceea ce ai visat intr-o noapte de vara. Pentru ca iti place rosul si adori sa vezi filme bune in weekend. Privesti arta ca pe o salvare si ai vrea sa salvezi planeta de la autodistrugere. Alegi sa te adapostesti in fals pentru ca ai incredere in personalitatea ta. Mergi pana la prima si nimic nu se va schimba in tine. Iti repeti asta ca pe o rugaciune si gata!

Nu se observa niciodata cand lasi in urma clona sigurantei tale. La un moment dat forfota din jur este generata doar de o multime de dubluri printre care te recunosti si pe tine. Stai in gol si admiri actiunea. Inertia ta e tolerata usor de propriul eu: tu esti acolo si traiesti asa cum ai sperat. Ceea ce e bine. Si fals.

Si iarasi bine.